Elegia celor 23 de nevroze - N5

N5

am visat că eram mort

nu, n-a fost un coșmar

a fost chiar unul dintre cele mai frumoase vise

din ultima perioadă.

trupul meu lipsit de viață zăcea în sicriu

palid ca luna plină

în cimitir adia un vânt de primăvară târzie

probabil era luna mai

mi-am dorit mereu să mor la sfârșitul lui mai

ca să dispar odată cu primăvara.

câțiva oameni veniseră la înmormântare

mă plângeau cu lacrimi de crocodil

și fumau țigară după țigară

unde ai plecat?!

a răsunat un bocet

în timp ce eram coborât în groapă

iar în acel moment a început să plouă

să fie oare posibil?

Raiul plânge pentru mine?

Raiul plânge fiindcă știe că voi ajunge-n Iad

dar și în Iad e mai bine ca-n Purgatoriu

în Purgatoriul în care m-am trezit din acest vis

dimineață fadă de februarie

cu migrene, criză existențială

și gânduri de sinucidere.

Elegia celor 23 de nevroze (N4) + Interludiu alb

N4

lasă-mă să urlu ca un prizonier în Alcatraz

în nopțile-n care sunt treaz

și fericirea e la morgă

lasă-mă să plâng necontrolat

în timp ce-mi revizuiesc viața

sub copacul lui Iuda

lasă-mă să-mi beau durerea

în pahare de cristal de Bohemia

ca să simt la maxim gustul de fiere

lasă-mă să sângerez peste flori de liliac

în timp ce cu vocea stinsă recit

ecou de romanță

lasă-mă să-mi dorm somnul de veci

în groapa comună a scriitorilor damnați.

Interludiu alb

Castele în zăpadă și parfum de migdale

Îmi torn plumbul în pocale

Vrei să guști și tu

Din suicid?

Iluzii rotitoare fără puncte cardinale

Îți dau să-ți guști medicamentul

Simți savoarea lui

De matricid?

Nota autorului: N4 și Interludiu alb sunt două poezii distincte, fără vreo legătură între ele.

  

Elegia celor 23 de nevroze - N3

N3

ea a venit dintr-un basm

într-o vreme în care eu mă întrebam

dacă să mă sinucid sau nu

s-a așternut ca primăvara timpurie

peste sufletul meu hibernal

îmbătându-mă cu vise despre iubirea pură.

și mă cunoștea atât de bine...

știa că detest realitatea

de aceea îmi acoperea ochii

cu o țesătură de iluzii

știa că-mi place să mă otrăvesc lent

de aceea îmi turna un strop de venin

în fiecare cupă de fericire pe care o sorbeam

știa că-mi place să cochetez cu moartea

de aceea omora frecvent câte o parte din mine

ca un criminal în serie.

era tragedia mea perfectă...

dar venea din basme

și în povestea ei, ajungea în brațele

unui cavaler care îi putea colora viața

în cele mai aprinse nuanțe ale fericirii

iar eu eram doar un bard cu versuri triste

și cum aș fi putut să-i colorez viața

când până și rima mea e albă?

ea s-a întors în basme

lăsându-mă să mă îmbăt cu amintiri

despre iubirea pură

în timp ce mă întreb

dacă să mă sinucid sau nu. 

Elegia celor 23 de nevroze - N2

N2

eu nu mă tem de moarte
dar mă sperie durerea
agonia terifiantă resimțită
atunci când spiritul se dezlipește de trup
o clipă de durere intensă cât o viață

apoi întuneric absolut.

nu mă mai sperie moartea
de când am fost în spital
îmi aduc aminte perfect
momentul anesteziei, trezirea, durerea, spaima
noaptea de la terapie intensivă.

targa înainta greu pe culoarele spitalului
ca Iisus pe Dealul Golgota
la terapie intensivă moartea dansează printre paturi
e albă, rece și frumoasă
și e atât de seducătoare!
are un glas ademenitor ca o sirenă
și șoptește cântece de leagăn
îndemnându-te să dormi.

dar nu trebuie să dormi!
oricât de dulce ar părea somnul atunci.

îmi aduc aminte perfect
simfonia înfiorătoare cântată de aparatele medicale
și moartea aflată la capătul patului meu
dând din cap negativ.

acum, în aceste nopți de insomnie
îmi doresc ca moartea să îmi șoptească
un cântec de leagăn
să vină întunericul absolut
fără să simt agonia terifiantă
a trupului care își pierde sufletul.

Elegia celor 23 de nevroze - N1

N1

eu nu sunt un poet

eu sunt un android sentimental care produce versuri

fragmente ale memoriei mele se zbat în crize epileptice

până când devin cuvinte

apoi se prind în Hora Trandafirului

și iau naștere versurile

geneză macabră

eu nu sunt un poet

eu sunt un arhitect al depresiei

proiectez un turn de lacrimi 

ca-n lirica lui Păunescu

un monolit al suferinței

în umbra căruia să mă ascund

atunci când realitatea îmi violează visele

și realitatea îmi violează frecvent visele

de aceea încerc să o anihilez cu alcool

însă reușesc să-mi anihilez doar percepția

și cad în stări euforice, trăiri melancolice

pe care nu pot să le descriu

pentru că nu sunt un poet

sunt un meșter al metaforei

un zugrav de epitete

un sudor de comparații

sunt un muncitor necalificat pe șantierul poeziei

eu nu sunt un poet

dacă aș fi fost, poezia aceasta ar fi fost frumoasă

aș fi descris iubirea și bucuria de a trăi în mii de moduri

m-aș fi îmbăiat în râuri de admirație alături de muza inspirației

dar sunt doar un sculptor de nevroze

sunt singur, bolnav și neiubit

și mă scald în râuri de suferință

cu demonul depresiei.

Duminica Melancolică

M-am gândit să fac niște experimente literare. Ideea e simplă: iau o poezie consacrată și o modific în așa fel încât să pară o poezie suicidalistă. Am ales acum  Szomoru Vasarnap, varianta scrisă de L. Javor. Dacă numele acesta nu spune nimic, poate numele englezesc vă va ajuta: Gloomy Sunday sau The Hungarian Suicide Song. Da, poezia aceea pusă pe o muzică tristă de Rezso Seress despre care se spune că ar fi cauzat sinuciderea multor oameni. Fără alte introduceri, Szomoru Vasarnap Suicidalist Remix (lol, ce stupid) sau mai simplu Duminica Melancolică.


Într-o duminică mohorâtă te-am așteptat
Să-ți ofer iubirea pură ca florile de crin
Dar tu cu Trăsura Amăgirii ai plecat
Lăsându-mă cu vise goale, plin de venin.
De-atunci, în duminici melancolice plâng după tine
Îmi beau lacrimile amare
Și durerea-i a mea pâine.

În această duminică finală
Te rog să vii la mine doar puțin.
Clopotul te va ghida, nu-ți fie teamă
Vei găsi un preot și multe flori de crin.
În coșciugul de pe catafalc te voi aștepta
Cu privirea mea moartă te voi binecuvânta.

TU PRIVEȘTE-MĂ ÎN OCHI!
ASTA-I CE-AI FĂCUT TU!
OARE DE CE PLÂNGI?!
ASTA-I TOT CE-AI VRUT, NU?!

În acea ultimă duminică mohorâtă.

Antiromantica

Era o zi mohorâtă, rece
Și bătea un vânt de ciumă în Orașul Ucigașului
Mirosul dulceag al morții se răspândea în aer
Îmbătând mințile necrofagilor flămânzi.

Pe strada unde spânzurații atârnau în copaci
Ca palide ornamente funerare
Iubirea alerga desculță.
Bătută, abuzată, cu rochia terfelită
Alerga printre chiștoace și seringi folosite de heroină,
Iar în urma ei venea agale un dric.
Fugea ca o evadată, dar durerea a copleșit-o
Și s-a prăbușit dramatic lângă un tomberon ruginit.
Atunci, dricul a oprit lângă ea
Și eu m-am dat jos triumfal din el
Cu un revolver în mână.
Ea m-a privit temătoare și mi-a spus:
'' Dă-mi sufletul tău rănit și întunecat și te voi salva
Și ne vom salva.''
O liniște dementă învăluise strada.
Eu m-am aplecat și i-am șoptit la ureche
Cu un rânjet de clovn psihopat:
'' Eu nu am suflet.''
Apoi i-am curmat suferința
Cu un sărut de revolver.

Era o zi mohorâtă, rece
Și bătea un vânt de ciumă în Orașul Ucigașului
Mirosul dulceag al morții era mai puternic ca niciodată,
Iar necrofagii se înfruptau animalic lângă tomberonul ruginit.

Urban melancolic - Melancolie în decembrie

foto: royayersproject.com

Cu mâna înghețată bagă o bancnotă mototolită de 1 leu în automatul de cafea. Mașinăria scoate un sunet enervant și o refuză. Înjură printre dinți și mai împinge o dată bancnota, lovind aparatul cu palma. Acesta se conformează și începe să pregătească o cafea lungă, fără zahăr.

Afară e un ger antarctic. Vântul suflă furios și rece ca un zeu din mitologia scandinavă. Cerul e cenușiu, asfaltul cenușiu, blocurile cenușii. Urban monocrom.

Ia paharul fierbinte de cafea și soarbe cu poftă. De obicei nu bea cafea, dar acum are nevoie. Impactul nopților nedormite îi afectează judecata, vorbirea, scrisul. Vrea să doarmă, dar nu poate. Urăște somnul. Somnul aduce vise, iar visele dor.

Așteaptă un autobuz care nu mai vine. Se agită în stație, îmbrăcat prea subțire pentru frigul care acoperise orașul. Își aprinde o țigară. Fumul se revarsă în plămâni. Nicotina ajunge în sânge. Se calmează brusc.

Fulgii de nea au început să cadă. O simfonie de claxoane  furioase spulberă orice urmă de liniște. Oamenii de pe trotuar grăbesc pasul, speriați de ninsoarea pornită. Orașul devine agitat.

El, însă, e calm. Soarbe ultima gură din cafeaua ieftină și fără gust, trage un ultim fum din țigară și aruncă nepăsător chiștocul. Autobuzul n-a venit. Nu-i mai pasă. Frigul se întețește. Nu-i mai pasă. Își bagă căștile în urechi și lasă muzica să-l poarte departe. Antonio Vivaldi – Iarna. O alegere inspirată.

În haosul hibernal el este cel care stă neclintit. Pionul blocat pe tabla de șah citadină. Privește în gol purtat de muzică, cu gândul, probabil, într-un loc mai călduros.

În cele din urmă, autobuzul ajunge. Oamenii se îngrămădesc să  urce. El e calm. Are ochii înlăcrimați. Poate e din cauza vântului. Poate nu...

Melancolia

Melancolia e o fată frumoasă care poartă tot timpul doliu
Are tenul palid, părul negru și privirea candidă
E imposibil să îți dai seama dacă plânge sau râde.

Melancolia mă însoțește mereu,
Chiar și atunci când dispar în noapte
Pe străzi goale, împovărat de gânduri
Ea e cu mine și îmi șoptește vorbe dulci-amare
Și râde...sau plânge
E imposibil să îți dai seama.

De fiecare dată când mă sărută
Îmi lasă un gust de ketamină amestecată cu miere
Îmi place să-i sărut buzele vinete
Și să-i îmbrățișez trupul rece
Care mă încălzește într-un mod bizar
Facem dragoste și apoi eu fumez și scriu
Iar ea mă privește cu inocență.

După aceea, vine la mine și îmi admiră cicatricile
Și plânge...sau râde
E imposibil să îți dai seama.

Doamna opiaceelor

Ești cântec de leagăn în orfelinat
Un glas matern plin de căldură
Eu sunt doar un copil abandonat
Te vreau ca să pot scăpa de ură.

Hai să dansăm pe scena suferinței
Iubita mea cu ochii albi ca varul
Încă o dată cad pradă dorinței
Încă o dată m-a ucis amarul.

Draga mea, știu că nu-i romantic,
Dar cred că ne-ar fi mult mai bine morți
Așa că, dă-mi delirul tău extatic
Care fascinează împărați și vagabonzi.

Buchete de seringi doar pentru tine
Mireasă mortuară fără suflet
Să-mi fii alături la rău, nu la bine
Uniți în sânge, uniți și în cuget.

Tremur ca să gust niște iluzii
Lumea fragmentată-n unități
Îmi oferi doar ace și perfuzii
Fericire falsă, greutăți.

Draga mea, știu că este tragic,
Dar cred că ne-ar fi mult mai bine morți
Aruncă-mă-n delirul tău extatic
Care transformă împărați în vagabonzi.

Anima. Mors.

Există momente în care nici narcoticele
Nu pot acoperi suferința
Clipe în care toți porii exclamă
DOLOR!
Asemeni poeților latini căzuți în agonie.

În astfel de momente orologiul lugubru al Morții
Anunță ora sinuciderii
Și începe exilul către Lumea Cealaltă.

Iar când acea oră va sosi
Voi lua drumul parcului unde fericirea
A râs cândva
Dar a lăsat loc regretelor să plângă
Și voi deveni o fantomă
Ca într-un pastel bacovian.

Și într-o zi mornă când vântul îți va sufla prin păr
Aducând parfum de iubire pierdută
Mă vei suna.
Va răspunde însă o voce mecanică
Lipsită de orice urmă de emoție
Care va anunța sec
Abonatul Vodafone nu poate fi contactat
Pe vecie.

Urban melancolic - Femeia în roșu

sursa:http://sarahsphotography02.deviantart.com

O vedeam cum străbătea în lung și în lat cel de-al treilea peron al gării. Purta un palton roșu aprins, cizme negre și avea părul lung și blond. Mai blond decât soarele din acea zi melancolică de toamnă. Cu mâna stângă trăgea un geamantan mult prea greu pentru brațele ei firave. Cu mâna dreaptă ținea telefonul la ureche. Lacrimile curgeau torențial din ochii ei căprui. Ploua cu rimel peste obrajii ei fini. Cu vocea înecată în suspine rostește tragic:

-''Mi-ai promis că nu o să se întâmple așa. Nu îți pasă că sufăr?''

Nu cred că îi păsa. Așa cum nu le păsa nici claxoanelor locomotivelor că le perturbă conversația. Glasul roților trenurilor care intră în gară îi acoperă plânsul. Melodramă feroviară.

Dialogul telefonic a durat aproape un sfert de ceas. Ea s-a așezat pe un scaun de plastic, închizând telefonul furioasă și trântind geamantanul. Apoi a continuat să plângă. Femeile care plâng sunt expresia fragilității și a inocenței. Fragilitate care le maximizează frumusețea. Femeile care plâng reprezintă cea mai tristă formă a frumuseții și în același timp cea mai pură formă a ei.

O priveam cum suferă pe un scaun murdar într-un decor dezolant, mecanic și nepăsător. Aș fi vrut să mă duc la ea, să îi spun o vorbă bună, să o îmbrățișez. Dar știam că nimic din ce aș fi putut face nu i-ar fi îndulcit durerea. Am rămas înghețat ca un aisberg pe scaunul meu, fumând cu nesaț dintr-o țigară ieftină. O admiram. Suferința are părul blond și poartă roșu. Suferința e frumoasă ca o zi rece, dar însorită, de toamnă, în care iubirea se pierde pe calea ferată în sunetul asurzitor al locomotivelor.

Și-a dat seama într-un târziu că stă pe un peron greșit. Și-a luat geamantanul și a început să pășească tristă printe căi ferate ca o Anna Karenina modernă. S-a urcat în tren și a plecat. 

Soarele a apus exact ca povestea ei de iubire. Poveste despre care credea că nu va avea sfârșit.

Abator de vise

Prin hubloul meu din abator

Văd visele cum mor într-un decor

Industrial, mizer, lagăr post-modern

Infestat de vicii ș-amăgiri

Contemporan Infern.

Mi-am pus Speranța în camera frigorifică

Am lăsat-o să înghețe până în momentul în care

Cu mintea tulburată de un vin mai tulbure ca tristețea

O voi scoate de acolo și o voi abuza

Și ea mă va abuza pe mine.

Apoi vom plânge îmbrățișați

În abatorul meu de vise.

Miroase a deziluzie, iar din tavan atârnă

Cadavre ale clipelor în care am crezut

Da, am crezut!

În tine, în Dumnezeu, în oameni, în iubire

În vise

Dar toate aparțin trecutului

Acum cred doar în Moarte.

În abatorul meu de vise am fost măcelar și sacrificat

În abatorul meu de vise te-am privit cum m-ai tranșat.

Am pus în camera frigorifică și o amintire vagă

A unui moment de fericire pe care l-am împărțit

Voi lăsa această amintire să înghețe

Până în clipa în care, cu mintea albită de o seringă

Mai albă ca durerea, o voi scoate de acolo

Și o voi abuza și mă va abuza înapoi

Apoi voi plânge singur 

În abatorul în care mi-am sacrificat sufletul.

Divina Agonie Download

Mi-am dorit tot timpul să îmi văd poeziile puse într-un volum. Așa că, m-am gândit într-o zi, de ce să nu realizez eu o carte digitală care să înmagazineze toate creațiile mele lirice scrise în perioada 2010-2013. Așa s-a născut Divina Agonie.   Am ''rupt'' Indesign-ul și Photoshop-ul pentru a crea un volum care să reprezinte esența suicidalismului, această creație născută într-o iarnă geroasă din mintea unui adolescent care o luase pe căi dubioase. Divina Agonie cuprinde toate poeziile mele ( unele dintre ele nepublicate până acum), imagini triste și explicații cu privire la arta mea. Acest volum reprezintă sfârșitul Primei Ere Suicidaliste. Deci, descarcă-l, dezarhivează și urmează instrucțiunile din acel folder. Enjoy!

                                                       Catalin Florian - Divina Agonie.zip

PS: Pregătește-te pentru A Doua Eră Suicidalistă!