Elegia celor 23 de nevroze - N5

N5

am visat că eram mort

nu, n-a fost un coșmar

a fost chiar unul dintre cele mai frumoase vise

din ultima perioadă.

trupul meu lipsit de viață zăcea în sicriu

palid ca luna plină

în cimitir adia un vânt de primăvară târzie

probabil era luna mai

mi-am dorit mereu să mor la sfârșitul lui mai

ca să dispar odată cu primăvara.

câțiva oameni veniseră la înmormântare

mă plângeau cu lacrimi de crocodil

și fumau țigară după țigară

unde ai plecat?!

a răsunat un bocet

în timp ce eram coborât în groapă

iar în acel moment a început să plouă

să fie oare posibil?

Raiul plânge pentru mine?

Raiul plânge fiindcă știe că voi ajunge-n Iad

dar și în Iad e mai bine ca-n Purgatoriu

în Purgatoriul în care m-am trezit din acest vis

dimineață fadă de februarie

cu migrene, criză existențială

și gânduri de sinucidere.

Elegia celor 23 de nevroze (N4) + Interludiu alb

N4

lasă-mă să urlu ca un prizonier în Alcatraz

în nopțile-n care sunt treaz

și fericirea e la morgă

lasă-mă să plâng necontrolat

în timp ce-mi revizuiesc viața

sub copacul lui Iuda

lasă-mă să-mi beau durerea

în pahare de cristal de Bohemia

ca să simt la maxim gustul de fiere

lasă-mă să sângerez peste flori de liliac

în timp ce cu vocea stinsă recit

ecou de romanță

lasă-mă să-mi dorm somnul de veci

în groapa comună a scriitorilor damnați.

Interludiu alb

Castele în zăpadă și parfum de migdale

Îmi torn plumbul în pocale

Vrei să guști și tu

Din suicid?

Iluzii rotitoare fără puncte cardinale

Îți dau să-ți guști medicamentul

Simți savoarea lui

De matricid?

Nota autorului: N4 și Interludiu alb sunt două poezii distincte, fără vreo legătură între ele.

  

Elegia celor 23 de nevroze - N3

N3

ea a venit dintr-un basm

într-o vreme în care eu mă întrebam

dacă să mă sinucid sau nu

s-a așternut ca primăvara timpurie

peste sufletul meu hibernal

îmbătându-mă cu vise despre iubirea pură.

și mă cunoștea atât de bine...

știa că detest realitatea

de aceea îmi acoperea ochii

cu o țesătură de iluzii

știa că-mi place să mă otrăvesc lent

de aceea îmi turna un strop de venin

în fiecare cupă de fericire pe care o sorbeam

știa că-mi place să cochetez cu moartea

de aceea omora frecvent câte o parte din mine

ca un criminal în serie.

era tragedia mea perfectă...

dar venea din basme

și în povestea ei, ajungea în brațele

unui cavaler care îi putea colora viața

în cele mai aprinse nuanțe ale fericirii

iar eu eram doar un bard cu versuri triste

și cum aș fi putut să-i colorez viața

când până și rima mea e albă?

ea s-a întors în basme

lăsându-mă să mă îmbăt cu amintiri

despre iubirea pură

în timp ce mă întreb

dacă să mă sinucid sau nu. 

Elegia celor 23 de nevroze - N2

N2

eu nu mă tem de moarte
dar mă sperie durerea
agonia terifiantă resimțită
atunci când spiritul se dezlipește de trup
o clipă de durere intensă cât o viață

apoi întuneric absolut.

nu mă mai sperie moartea
de când am fost în spital
îmi aduc aminte perfect
momentul anesteziei, trezirea, durerea, spaima
noaptea de la terapie intensivă.

targa înainta greu pe culoarele spitalului
ca Iisus pe Dealul Golgota
la terapie intensivă moartea dansează printre paturi
e albă, rece și frumoasă
și e atât de seducătoare!
are un glas ademenitor ca o sirenă
și șoptește cântece de leagăn
îndemnându-te să dormi.

dar nu trebuie să dormi!
oricât de dulce ar părea somnul atunci.

îmi aduc aminte perfect
simfonia înfiorătoare cântată de aparatele medicale
și moartea aflată la capătul patului meu
dând din cap negativ.

acum, în aceste nopți de insomnie
îmi doresc ca moartea să îmi șoptească
un cântec de leagăn
să vină întunericul absolut
fără să simt agonia terifiantă
a trupului care își pierde sufletul.

Elegia celor 23 de nevroze - N1

N1

eu nu sunt un poet

eu sunt un android sentimental care produce versuri

fragmente ale memoriei mele se zbat în crize epileptice

până când devin cuvinte

apoi se prind în Hora Trandafirului

și iau naștere versurile

geneză macabră

eu nu sunt un poet

eu sunt un arhitect al depresiei

proiectez un turn de lacrimi 

ca-n lirica lui Păunescu

un monolit al suferinței

în umbra căruia să mă ascund

atunci când realitatea îmi violează visele

și realitatea îmi violează frecvent visele

de aceea încerc să o anihilez cu alcool

însă reușesc să-mi anihilez doar percepția

și cad în stări euforice, trăiri melancolice

pe care nu pot să le descriu

pentru că nu sunt un poet

sunt un meșter al metaforei

un zugrav de epitete

un sudor de comparații

sunt un muncitor necalificat pe șantierul poeziei

eu nu sunt un poet

dacă aș fi fost, poezia aceasta ar fi fost frumoasă

aș fi descris iubirea și bucuria de a trăi în mii de moduri

m-aș fi îmbăiat în râuri de admirație alături de muza inspirației

dar sunt doar un sculptor de nevroze

sunt singur, bolnav și neiubit

și mă scald în râuri de suferință

cu demonul depresiei.