Urban melancolic - Melancolie în decembrie

foto: royayersproject.com

Cu mâna înghețată bagă o bancnotă mototolită de 1 leu în automatul de cafea. Mașinăria scoate un sunet enervant și o refuză. Înjură printre dinți și mai împinge o dată bancnota, lovind aparatul cu palma. Acesta se conformează și începe să pregătească o cafea lungă, fără zahăr.

Afară e un ger antarctic. Vântul suflă furios și rece ca un zeu din mitologia scandinavă. Cerul e cenușiu, asfaltul cenușiu, blocurile cenușii. Urban monocrom.

Ia paharul fierbinte de cafea și soarbe cu poftă. De obicei nu bea cafea, dar acum are nevoie. Impactul nopților nedormite îi afectează judecata, vorbirea, scrisul. Vrea să doarmă, dar nu poate. Urăște somnul. Somnul aduce vise, iar visele dor.

Așteaptă un autobuz care nu mai vine. Se agită în stație, îmbrăcat prea subțire pentru frigul care acoperise orașul. Își aprinde o țigară. Fumul se revarsă în plămâni. Nicotina ajunge în sânge. Se calmează brusc.

Fulgii de nea au început să cadă. O simfonie de claxoane  furioase spulberă orice urmă de liniște. Oamenii de pe trotuar grăbesc pasul, speriați de ninsoarea pornită. Orașul devine agitat.

El, însă, e calm. Soarbe ultima gură din cafeaua ieftină și fără gust, trage un ultim fum din țigară și aruncă nepăsător chiștocul. Autobuzul n-a venit. Nu-i mai pasă. Frigul se întețește. Nu-i mai pasă. Își bagă căștile în urechi și lasă muzica să-l poarte departe. Antonio Vivaldi – Iarna. O alegere inspirată.

În haosul hibernal el este cel care stă neclintit. Pionul blocat pe tabla de șah citadină. Privește în gol purtat de muzică, cu gândul, probabil, într-un loc mai călduros.

În cele din urmă, autobuzul ajunge. Oamenii se îngrămădesc să  urce. El e calm. Are ochii înlăcrimați. Poate e din cauza vântului. Poate nu...

Urban melancolic - Femeia în roșu

sursa:http://sarahsphotography02.deviantart.com

O vedeam cum străbătea în lung și în lat cel de-al treilea peron al gării. Purta un palton roșu aprins, cizme negre și avea părul lung și blond. Mai blond decât soarele din acea zi melancolică de toamnă. Cu mâna stângă trăgea un geamantan mult prea greu pentru brațele ei firave. Cu mâna dreaptă ținea telefonul la ureche. Lacrimile curgeau torențial din ochii ei căprui. Ploua cu rimel peste obrajii ei fini. Cu vocea înecată în suspine rostește tragic:

-''Mi-ai promis că nu o să se întâmple așa. Nu îți pasă că sufăr?''

Nu cred că îi păsa. Așa cum nu le păsa nici claxoanelor locomotivelor că le perturbă conversația. Glasul roților trenurilor care intră în gară îi acoperă plânsul. Melodramă feroviară.

Dialogul telefonic a durat aproape un sfert de ceas. Ea s-a așezat pe un scaun de plastic, închizând telefonul furioasă și trântind geamantanul. Apoi a continuat să plângă. Femeile care plâng sunt expresia fragilității și a inocenței. Fragilitate care le maximizează frumusețea. Femeile care plâng reprezintă cea mai tristă formă a frumuseții și în același timp cea mai pură formă a ei.

O priveam cum suferă pe un scaun murdar într-un decor dezolant, mecanic și nepăsător. Aș fi vrut să mă duc la ea, să îi spun o vorbă bună, să o îmbrățișez. Dar știam că nimic din ce aș fi putut face nu i-ar fi îndulcit durerea. Am rămas înghețat ca un aisberg pe scaunul meu, fumând cu nesaț dintr-o țigară ieftină. O admiram. Suferința are părul blond și poartă roșu. Suferința e frumoasă ca o zi rece, dar însorită, de toamnă, în care iubirea se pierde pe calea ferată în sunetul asurzitor al locomotivelor.

Și-a dat seama într-un târziu că stă pe un peron greșit. Și-a luat geamantanul și a început să pășească tristă printe căi ferate ca o Anna Karenina modernă. S-a urcat în tren și a plecat. 

Soarele a apus exact ca povestea ei de iubire. Poveste despre care credea că nu va avea sfârșit.