Cea mai proastă melodie a anului 2013

Doamna Andra Măruță și-a făcut un obicei în a stabili noi limite în stupiditatea muzicală. După dezastre sonore precum Telephone și Inevitabil va fi bine,''artista'' lovește din nou. Atâta timp cât mă iubești este noua creație a nevestei lui Măruță și e atât de enervantă încât îți vine să spargi radioul/televizorul. Să analizăm o parte din versuri:

De-ar fi să ne lovească vreo cometă, nu mi-e frică, ştii
Că sigur faci tu rost de vreo rachetă, vom supravieţui
Chiar dacă e vreun tsunami, sfârşitul lumii ştii
Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi

Tam-taca-tum-pa, hai vino încoa, 
Vocea ta e o vioară în inima mea
Tam-taca-tum-pa, te-aş fredona, 
Esti refrenul din viaţa mea

Wow. Cine naiba a compus chestia asta? O fetiță de 8 ani obsedată de Twilight? Restul versurilor sunt la fel de penibile și nu mai are rost să le înșir aici. Trecem la videoclip. Videoclipul este plin de produse plasate (parcă ar fi o mare reclamă), Andra primește cadouri, toți angajații MediaPro îi aduc omagii, Moga aruncă și el cinci versuri obosite, Măruță îi face declarații siropoase. Groaznic.
Atât melodia cât și videoclipul sunt la fel de frumoase și complexe ca acest cântecel  despre mâncare chinezească.


M-am înșelat. Cântecelul ăsta e mai bun. MediaPro Music, te rugăm să nu ne mai torturezi cu Andra, LaLA BAnd și alte rateuri muzicale. E destul că peste tot auzi doar Alex Velea, Connect-r, Inna și alte ''artiste''. RIP muzica românească.

Aventurile lui Gheorghe Ghinion (episodul 3)

Mergeam spre casă  când mi s-a făcut o poftă nebună de kiwi. Aveam un hypermarket la doi pași de blocul meu așa că am zis să merg acolo și să-mi cumpăr un kilogram.

Intru, iar în timp ce mă îndreptam către raionul de fructe, văd un grup mare de oameni adunați în fața unui stand. Curios din fire, mă bag printre ei ca să văd despre ce e vorba. La stand era un tip scund, cu chelie și mustață, care arunca diferite vase pe jos în timp ce vocifera. El dorea astfel să demonstreze că vasele lui sunt incasabile și că se justifică prețul triplu față de vesela obișnuită. Tipul acesta  părea combinația perfectă dintre Adolf Hitler și Danny DeVito. Striga ’’incasabil’’ și trântea farfurii și castroane spre amuzamentul celor din jur. Văzând că nimeni nu pare să-l ia în serios, acest Adolf DeVito mă găsește tocmai pe mine din toată mulțimea și îmi spune:

-Încercați și dumneavoastră! Trântiți castronul acesta! E incasabil!

-Nu  e nevoie! Vă cred pe cuvânt, încerc eu să mă scuz.

- Nu vă temeți, e incasabil!

-Am înțeles, dar nu...

-IN- CA-SA-BIL!

Tipul mă fixase cu o privire dementă, așa că am zis să-i fac pe plac. Ce ar putea să se întâmple? E incasabil.

Trântesc castronul. În momentul în care atinge solul, se sparge în mii de bucăți. Aud imediat strigăte din mulțime:

-Mi-a intrat în ochi!

-Ionel, nu băga ciobul în gură!

- Mi s-a furat portofelul!

Adolf DeVito se uită turbat la mine.

-Ce-ai făcut?!

-Am făcut ce mi-ai zis!

-Ai spart, plătești!

-Nu plătesc nimic! Nu trebuia să fie in-ca-sa-bil?!

În secunda  următoare, piticul isteric se înroșește ca un rac, apucă o farfurie întinsă și urlă ca Xena, Prințesa Războinică. Înspăimântat, o iau la fugă. Adolf DeVito venea după mine, ținând farfuria ca pe un buzdugan. Probabil că dorea să vadă dacă și capul meu e incasabil ca vasele lui. Fac slalom printre oameni și deodată îmi apare în față un tip în costum de dinozaur care distribuia mostre de iaurt pentru copii.

-Sunt dinozaurul Dingo și îți dau iaurt cu mure să te faci mare!

Îl evit milimetric pe Dingo. Piticul dement, însă, a intrat în plin în el. Pahare cu iaurt au zburat în toate direcțiile. Adolf DeVito îl trântise pe dinozaur și căzuse peste el. Dingo a început să-și bage o parte a corpului (care nu era coada) în psihopatul cu vase incasabile, în mine, în mediul înconjurător. Câțiva copii au început să plângă. Am ieșit repede din hypermarket, fără să mai cumpăr niciun kiwi.

Acum, dincolo de faptul că am interdicție la a intra în acel hypermarket, trebuie să fiu atent când merg pe stradă. Adolf DeVito și Dingo probabil că mă pândesc pe la colțuri. Ghinionul meu e incasabil. 

P.S: Gheorghe Ghinion este produsul imaginației mele bolnave. Orice asemănare cu personaje și întâmplări din viața reală este pur întâmplătoare.

Două ''anticolinde''

Sau melodii anti-Crăciun. Anticolinde sună mai cool.

 


  

De ce urăsc Crăciunul

foto:www.badideatshirts.com

Într-o postare anterioară menționasem faptul că îmi displace profund Crăciunul. Pentru a demonstra că nu sunt un hater de Internet care încearcă să pară Grinch, voi oferi și argumente ca să îmi justific punctul de vedere.

1. Kitsch-ul. Sute de instalații cu mii de luminițe aruncate în pomi, pe stâlpi, pe case, fără nicio urmă de estetică. Fața lui Moș Crăciun sau căciula lui Moș Crăciun puse pe orice produs, de la prezervative la otravă pentru șoareci. Jucării de pluș care cântă melodii enervante. Cam asta e tot ce poți să vezi în această perioadă.

2. Colindele. Sincer să fiu, eu m-am săturat de lerul lui Hrușcă, bradul lui Fuego, de păstori care se întâlnesc și stele care răsar sus. Colindele acestea se repetă în mod obsesiv în fiecare an, peste tot, încât au devenit niște clișee fără pic de farmec.

3. Colindătorii. Ceea ce cândva era o activitate pentru copii a fost transformată în afacere de sezon pentru pierde-vară adulți. În toate orașele poți vedea grupuri de indivizi dubioși, îmbrăcați în costume odioase de urs, capră, Moș Crăciun, care vor ca pentru 15 secunde de colindat să arunci cu zeci de RON în ei. Cerșetorie de Crăciun.

4. Cadouri oferite pentru că trebuie. Hai să alergăm prin supermarketuri și să cheltuim bani pe cadouri făcute din obligație. Pentru că în asta constă spiritul Crăciunului. Ce modalitate mai bună de a sărbători Nașterea lui Iisus decât să îți golești buzunarul pe niște daruri pe care le faci pentru a primi la rândul tău daruri.

5. Ipocrizia. Să fim mai iubitori, să fim mai credincioși, să ne bucurăm de timpul petrecut cu familia. Într-un cuvânt, să fim mai...buni. Oare de ce bunătatea e condiționată de o sărbătoare? Te împiedică ceva să fii bun în restul anului?.

6. Nu există Moș Crăciun. Pare stupid, dar în momentul în care am aflat că bătrânelul ăla vesel care face daruri nu există, spiritul Sărbătorilor de Iarnă a început să moară pentru mine. E destul de trist să vezi că imaginea globală a Crăciunului e o minciună. Moșul darnic e doar o invenție de care părinții se folosesc pentru a-și disciplina odraslele înaintea sărbătorilor * insert sad face *.

Acestea fiind spuse, eu nu aștept Crăciunul cu bucurie în suflet. Vă rog, dragi prieteni de pe Facebook, să nu îmi dați tag în poze cretine cu brazi, globulețe și alte prostioare de Crăciun. Eu aștept Revelionul și implicit încheierea catastrofalului an 2013. Pentru cei care sunteți ca mine, Divina Agonie vă urează beție plăcută și mahmureală ușoară.

Antiromantica

Era o zi mohorâtă, rece
Și bătea un vânt de ciumă în Orașul Ucigașului
Mirosul dulceag al morții se răspândea în aer
Îmbătând mințile necrofagilor flămânzi.

Pe strada unde spânzurații atârnau în copaci
Ca palide ornamente funerare
Iubirea alerga desculță.
Bătută, abuzată, cu rochia terfelită
Alerga printre chiștoace și seringi folosite de heroină,
Iar în urma ei venea agale un dric.
Fugea ca o evadată, dar durerea a copleșit-o
Și s-a prăbușit dramatic lângă un tomberon ruginit.
Atunci, dricul a oprit lângă ea
Și eu m-am dat jos triumfal din el
Cu un revolver în mână.
Ea m-a privit temătoare și mi-a spus:
'' Dă-mi sufletul tău rănit și întunecat și te voi salva
Și ne vom salva.''
O liniște dementă învăluise strada.
Eu m-am aplecat și i-am șoptit la ureche
Cu un rânjet de clovn psihopat:
'' Eu nu am suflet.''
Apoi i-am curmat suferința
Cu un sărut de revolver.

Era o zi mohorâtă, rece
Și bătea un vânt de ciumă în Orașul Ucigașului
Mirosul dulceag al morții era mai puternic ca niciodată,
Iar necrofagii se înfruptau animalic lângă tomberonul ruginit.

Amintiri din Polonia

foto: http://abagond.files.wordpress.com

La Varșovia, o fată vorbea așa:
Dacă vrei să mă mângâi, nu m-aș împotrivi
Dacă vrei să mă săruți. ți-aș da voie
Ți-aș da voie să îmi dezgolești sânul.
Dar să știi că pe tata l-au împușcat nemții
Iar pe un frate al meu l-au ars în cuptoare.

Dacă vrei să mă mângâi, nu m-aș împotrivi
Dar să știi că morții aceștia urlă în mine
Și eu toată, toată sunt de cenușă.
Sărută-mă, dar să nu îți par amară.

*********************

La Cracovia, o fată vorbea așa:
Dacă vrei poți să-mi cuprinzi umerii
Dacă vrei poți să-mi mângâi sânii
Dar să nu-mi cumperi niciodată mărgele.
Aveam treisprezece ani când nemții
Au spânzurat-o pe mama, în stradă, de copac.

Dacă vrei putem trece Vistula înot
Dar să nu-mi spui că am gâtul alb și frumos
Și să nu-mi cumperi niciodată mărgele.

Geo Bogza - Amintiri din Polonia I & II

Am scris un text siropos, dă-mi share pe Facebook

Te priveam cum savurai cafeaua de dimineață îmbrăcată în cămașa mea albă. Te sorbeam din priviri, însă eram și gelos pentru că ție îți stătea mai bine în cămașa pe care eu cheltuisem 200 de euro. Mă gândeam oare prin ce minune zeii olimpieni au conceput perfecțiunea întruchipată și au trimis-o în viața mea. Îmi imaginam, în același timp, cum te-aș strangula dacă ai vărsa cafea pe cămașa mea albă în valoare de 200 de euro.

Dimineața te iubesc cel mai mult. Atunci când încă nu ți-ai pus un kilogram de machiaj și ai o față care ar speria și fantomele dintr-o casă bântuită. Îmi termin Activia cu Musli și te invit să ne uităm la comedii romantice. Tu râzi diafan la fiecare scenă amuzantă, eu plâng la fiecare sărut. Ce frumoasă e iubirea!

Aș vrea să îți fac declarații de amor în centrul Parisului, să îți cânt romanțe în Veneția, să dansăm un vals în Viena și să facem alte lucruri simandicoase în locurile scumpe în care se duc oamenii cu stare materială superioară. Atât de mult te iubesc! Te iubesc chiar și atunci când faci glume răutăcioase pe seama mea. Atunci când îmi spui că blugii mei roz mulați sunt gay, sau când mergem la cumpărături și tu îmi întinzi un pachet de absorbante și mă întrebi ‘’îți mai cumpăr sau ai destule?’’.

Nu o să rămân niciodată în pană de idei pentru că tu mă inspiri. Tu și ideile altora, pe care le preiau, le ambalez frumos și le arunc în niște texte lipsite de valoare, concepute pentru a atrage un număr mare de fane care, cu ochii plini de lacrimi de la atâta ‘’romantism’’, să le distribuie exasperant pe rețele sociale, făcându-mă astfel celebru și contribuind orbește la propagarea clișeelor expirate despre dragoste. Ce frumoase sunt frazele lungi! Exact ca iubirea!

Acest text este o parodie făcută după sutele de texte siropoase care inundă Internetul. Dacă te-a supărat ceea ce am scris aici poți să îmi trimiți un mail pe care nu o să-l citesc și pe care o să-l șterg.

Urban melancolic - Melancolie în decembrie

foto: royayersproject.com

Cu mâna înghețată bagă o bancnotă mototolită de 1 leu în automatul de cafea. Mașinăria scoate un sunet enervant și o refuză. Înjură printre dinți și mai împinge o dată bancnota, lovind aparatul cu palma. Acesta se conformează și începe să pregătească o cafea lungă, fără zahăr.

Afară e un ger antarctic. Vântul suflă furios și rece ca un zeu din mitologia scandinavă. Cerul e cenușiu, asfaltul cenușiu, blocurile cenușii. Urban monocrom.

Ia paharul fierbinte de cafea și soarbe cu poftă. De obicei nu bea cafea, dar acum are nevoie. Impactul nopților nedormite îi afectează judecata, vorbirea, scrisul. Vrea să doarmă, dar nu poate. Urăște somnul. Somnul aduce vise, iar visele dor.

Așteaptă un autobuz care nu mai vine. Se agită în stație, îmbrăcat prea subțire pentru frigul care acoperise orașul. Își aprinde o țigară. Fumul se revarsă în plămâni. Nicotina ajunge în sânge. Se calmează brusc.

Fulgii de nea au început să cadă. O simfonie de claxoane  furioase spulberă orice urmă de liniște. Oamenii de pe trotuar grăbesc pasul, speriați de ninsoarea pornită. Orașul devine agitat.

El, însă, e calm. Soarbe ultima gură din cafeaua ieftină și fără gust, trage un ultim fum din țigară și aruncă nepăsător chiștocul. Autobuzul n-a venit. Nu-i mai pasă. Frigul se întețește. Nu-i mai pasă. Își bagă căștile în urechi și lasă muzica să-l poarte departe. Antonio Vivaldi – Iarna. O alegere inspirată.

În haosul hibernal el este cel care stă neclintit. Pionul blocat pe tabla de șah citadină. Privește în gol purtat de muzică, cu gândul, probabil, într-un loc mai călduros.

În cele din urmă, autobuzul ajunge. Oamenii se îngrămădesc să  urce. El e calm. Are ochii înlăcrimați. Poate e din cauza vântului. Poate nu...

I want to disappear

No words, just music.

Zdzislaw Beksinski, geniul artei întunecate

Zdzislaw Beksinski este probabil artistul vizual pe care îl admir cel mai mult (mă rog, la concurență cu H.R. Giger). Polonezul, născut în 1929 și decedat în 2005, este renumit pentru stilul său, un suprarealism foarte întunecat, pe care l-a folosit în pictura în ulei, desene alb-negru și chiar fotografie. Operele lui Beksinski descriu peisaje post-apocaliptice, decoruri de coșmar, ființe supranaturale și transmit sentimente puternice de tristețe. Picturile lui merg de minune cu muzica dark ambient.

Pentru mai multe picturi de  Zdzislaw Beksinski, click aici!

Visele ciudate ale lui Cătălin

Mă duceam într-o seară cu Homer la femei. Cunoștea el două tipe ca lumea, Iliada și Odiseea, și zicea că ''e bune și nici nu cere mult''. Și cum mergeam noi și făceam mișto unul de altul, ne întâlnim cu Nietzsche, care avea o sticlă de tequila în mână.
- Băi băieți, hai la restaurant să mâncăm și noi ceva, ascultăm o muzică, facem o caterincă. Fac eu cinste!
Când l-am auzit că e așa darnic am zis că mergem și le lăsăm pe altă dată pe Iliada și Odiseea. Pe drum am băut sticla de tequila. Nietzsche a început să vorbească despre dumnezei morți și nihiliști. Numai prostii! În loc să vorbim și noi despre fotbal...
Ajungem în cele din urmă în fața unui restaurant mare și luxos. La intrare, Karl Marx vindea țigări de contrabandă. Se duce Nietzsche la el și îl întreabă:
- Boss, știi cumva dacă ăsta e restaurant cu lăutari?
- Da cum să nu e! N-ai citit anunțu de la intrare? Hai, îți dau un Viceroy? Îl las la 7 lei, să mor!
Cumpărăm un Viceroy și citim afișul. Scria cu litere frumoase, aurii: ''La Manele''. Atâââât! Intrăm acolo fericiți și amețiți de băutură. Aglomerație. Cânta George Enescu acompaniat de formația Mexicanii din Balotești. Găsim o masă liberă și vine la noi un ospătar chelios, îmbrăcat în cămașă albă și transpirat.
- Ia zi domnii, cu ce vă servește băiatu?
- Adu-ne și nouă cinșpe mici și zece halbe de bere! zice Nietzsche cu patos.
- Gata domnu!
Atmosferă plăcută în restaurantul ăsta. Enescu începe să cânte melodia cu ''a bătut vântu și ploaia și m-am trezit la Sinaia''.
- La melodia asta n-am să iau un ban în viața mea, zice el melodramatic.
Mai bine, că oricum nu îți dădeam!
Nietzsche avea numai texte tâmpite în el de la băutura aia.
- Bă Homere, tu știi ce e ăla șah?
- Păi cum să nu! Piesele alea care le pui deoparte când joci table.
- În afară de alea. Șahu era înainte un fel de bulibașă în Iran. Un mare șmecher așa...
- Ce deștept ești bă! Ar trebui să te faci filozof!
Vin și micii destul de repede. Formația începe să cânte Zâna Zânelor. Mâncare bună, muzică de calitate, ce să vrei mai mult?!
Mâncăm, bem, râdem, Homer s-a îmbătat și vorbește în rime, zici că e poet. Deodată îl văd pe Nietzsche cum cere nota și ne zice:
- Băi băieți, știi că eu glumeam când am zis că fac cinste...
Pe Homer l-a luat cu leșin.
- Bă, astea e glume?! Ne bate ăștia p-aici!
- Poate nu costă așa mult, mai am eu niște bani, mai ai și tu. Cât să coste niște mici cu bere? zic eu calm.
Vine nota. O mie de euro.
- Să moară Zarathustra, o mie de euro pe mici și bere?! urlă Nietzsche.
- Plus muștaru și pâinea, domnu, zice chelnerul.
- Păi am cerut eu muștar și pâine?
- Păi se poate mici fără muștar și pâine?
- Nu plătesc nimic!
Imediat vreo 10 inși cu ceafă lată s-au strâns în jurul nostru. Ne luăm bătaie. Mă uit la Nietzsche și îi zic:
- Să îți iau mustața-n...
Dar n-apuc să termin. Mă trezesc deshidratat, cu o durere mare de cap, pe la 6 dimineața.
Nu mai beau ouzo în viața mea!

Despre minciuni, ipocrizie, falsitate

foto: www.bubblenews.com

Nu suport curvele, spun bărbații după care salivează uitându-se la asistente Tv ( a se citi dame de companie) siliconate, îmbrăcate sumar. Dacă ura împotriva curvelor e așa mare, de ce prostituția e o afacere înfloritoare? De ce majoritatea aleargă după tipe ușuratice pe care ''să le bage sub plapumă'' de la prima întâlnire? Nu suporți curvele? De ce le cauți? Știi vorba aceea: ce cauți, aia găsești? Atunci de ce te plângi ca un bou că toate femeile sunt la fel și că nu o să ai o relație fericită vreodată, când tu ai căutat doar femei de moravuri ușoare? Meriți toate curvele pentru că nu ești cu nimic mai presus decât ele!

Vreau un bărbat care să mă respecte, să mă facă fericită și să mă iubească pentru ceea ce sunt, zic femeile. Serios? Atunci de ce umbli doar cu/după ''șmecheri'' despre care știi sigur că o să te folosească și o să te facă să suferi? De ce când dai de un tip ca lumea, care te respectă, te face fericită și te adoră, îl condamni la un friendzone etern? Pentru că nu e bad boy-ul ăla pe care îl vezi  la televizor, bărbatul fatal care cucerește orice tipă? Să te iubească pentru ceea ce ești? Haha! Te dai cu o tonă de machiaj și îți dai aere de mare femeie când de fapt ești doar o fetișcană care vrea atenție. Îl vrei pe Romeo? NU-L MERIȚI! Ești mincinoasă, ipocrită și probabil ți-ai bătut joc de toți băieții de treabă care au fost în viața ta.

Doamne ajută, urmat de 3 cruci făcute rapid în autobuz când treci pe lângă o biserică. Ce vrei să ne arăți? Că ești mare creștin? Zău? Atunci de ce zilnic scoți pe gură sute de înjurături? De ce cele șapte păcate capitale au devenit o rutină pentru tine? De ce te-ai dus și te-ai îndopat cu mici gratuiți de 1 Decembrie în plin post? Crezi că Dumnezeu o să fie impresionat de crucile pe care le faci și te va ajuta și pe tine? Breaking News! Dumnezeu te urăște! Sper că îți plac locurile foarte calde, pentru că Iadul e plin de ipocriți!

Banii n-aduc fericirea! Atunci dă-mi toată averea ta, fericitule/o! Dacă n-ai avea bani, crezi că ai putea să râzi cu gura până la urechi prin cluburi? Sau să pleci în vacanțe scumpe, în care îți faci sute de poze, ca să vadă prietenii tăi de pe Facebook ce bine o duci? Îți doresc să rămâi falit/ă! Să ai 1 leu în buzunar și să înghiți în sec când treci pe lângă magazine și restaurante. Apoi să vii la mine și să îmi spui cât de fericit/ă ești fără bani.

Enough bullshit! Cine naiba să mai creadă minciunile astea? De ce pozați toți în ceea ce nu sunteți? De ce vă ascundeți toți adevărata față, adevăratele dorințe, gânduri în spatele unei falsități confortabile? Pe zi ce trece, umanitatea mi se pare tot mai detestabilă.

You are all the fucking same...

Melancolia

Melancolia e o fată frumoasă care poartă tot timpul doliu
Are tenul palid, părul negru și privirea candidă
E imposibil să îți dai seama dacă plânge sau râde.

Melancolia mă însoțește mereu,
Chiar și atunci când dispar în noapte
Pe străzi goale, împovărat de gânduri
Ea e cu mine și îmi șoptește vorbe dulci-amare
Și râde...sau plânge
E imposibil să îți dai seama.

De fiecare dată când mă sărută
Îmi lasă un gust de ketamină amestecată cu miere
Îmi place să-i sărut buzele vinete
Și să-i îmbrățișez trupul rece
Care mă încălzește într-un mod bizar
Facem dragoste și apoi eu fumez și scriu
Iar ea mă privește cu inocență.

După aceea, vine la mine și îmi admiră cicatricile
Și plânge...sau râde
E imposibil să îți dai seama.

Forget about me, i`m history

The whiskey bottle's almost empty
As well as the pack of smokes
Been awake for several days now,
Haunted by the memories

My heart has become colder than this room,
Long time since I felt joy or happiness
All of the roses you planted have lost
Their touch and faded away

Thinking back on the good times we had,
When we would laugh
The wind blew in your hair as we
Drove across the country

Not even all of the world's whores
Can satisfy me anymore
I've lost the spark and light,
Nothing to hold close to my heart

I keep staring at the chromed .45,
Lying on the living room table
A moment of silence...

Lifelover - Sweet illness of mine

Kim () from Lifelover

Drown yourself in your sentimental clichés
put me on a plane and crash it into the northern ice sea
I don’t have the will to hear it anymore, to do anymore, to exist anymore
put me in a rickety boat without any oars, and let the waves
and the coldness tear me, ruin me, sink me.

Place me naked on a back street in December
I look for fights just to get injured
I provoke, just to get killed, dismembered, annihilated
nothing happens, I get nowhere, all is lost
haha, everything is shit, and you think it’s so cool.

The man I once was is gone
I burn all my memories, and flush the ashes down the toilet
oh, I’m sorry, did I sound sentimental?
your braindead opinion means nothing.

There is nothing cool to find in this state of mind. I am a paranoid, deranged and pathetic human being
but on the other hand, you’re just as pathetic
but please, forget about me, I’m history.


Lifelover - Spiken i Kistan

Cel mai bun film de Crăciun

Nici n-a început bine Decembrie, că mania Crăciunului a cuprins deja mințile oamenilor. Sincer să fiu, îmi displace profund această sărbătoare (lămuriri suplimentare într-o postare viitoare * super-rimă *). Însă, îmi displac și mai tare filmele de Crăciun. Cunoașteți toți genul: comedii tâmpite, cu un Moș Crăciun cretin, copii nesuferiți, miracole, clișee, siropoșenii, povești trase de păr. Home Alone a fost cam singura comedie care a reușit să se ridice deasupra acestor tâmpenii de sezon, dar după 30 de vizionări te cam plictisești de Kevin și cei doi hoți inapți. Și atunci, există un film care are ca temă Crăciunul și nu are un scenariu catastrofal?
Cu câțiva ani în urmă am cumpărat un ziar la care am primit cadou un DVD cu Joyeux Noel. Este o dramă de război bazată pe armistițiul de Crăciun din 1914, când soldați din tabere rivale angrenate în Primul Război Mondial au încetat ostilitățile cu ocazia sărbătorii Nașterii Mântuitorului. Este un film foarte emoționant, realist, cu personaje jucate impecabil. Pot spune că este cel mai bun film de Crăciun pe care l-am văzut.
Pentru cei interesați iată un trailer:

Aventurile lui Gheorghe Ghinion (episodul 2)

Olimpia și Titel, doi dintre foștii mei colegi de liceu, m-au invitat la nunta lor. N-am fost în stare să găsesc o scuză bună, așa că iată-mă într-un restaurant fițos, îmbrăcat într-un costum care mă face să arăt ca un lăutar obosit. Se spune că toți bărbații arată bine în costum. Eu sunt excepția acestei zicale.

La masa la care stau sunt flancat de două babe. Una cred că și-a serbat majoratul în timpul domniei lui Neagoe Basarab, iar cealaltă a fost, probabil, martoră la războaiele daco-romane. Amândouă miros a naftalină și vorbesc cu precipitații. Cât mă bucur să mă aflu aici!

Toată lumea dansează, toată lumea se distrează, eu stau încordat la masă de teamă să nu fac vreo prostie. Era să vărs vin pe mine de vreo patru ori, era să o ard pe baba din stânga mea cu țigara și am fost la un pas de a-l face pe un ospătar să se răstoarne cu un platou de mâncare. Aștept cu nerăbdare momentul tăierii tortului ca să pot pleca acasă fără să par un nesimțit.

Așteptarea mi-a fost tulburată de o doamnă destul de solidă care m-a luat la dans. Habar n-am de ce. Se uita la mine ca la o shaorma caldă cu sos de usturoi și m-a călcat de vreo cinci ori în timpul dansului. Am simțit greutatea unei balene albastre pe piciorul meu.

Trecând peste acest episod neplăcut, seara a continuat fără evenimente neprevăzute. Într-un final, s-a tăiat și tortul. O delicatesă cu ciocolată, vanilie, frișcă, fructe, marțipan. Diabet la farfurie. Încerc să mănânc, dar simt cum nivelul glucozei din sânge crește cu fiecare înghițitură.

De nicăieri, un copilaș blond cu privire de îngeraș bătut apare lângă mine și îmi cere să-i dau tortul. Are ochi de cățeluș trist și o voce de om lovit de soartă. I-am dat felia mea de tort, mândru că am făcut o faptă bună.

Am fumat apoi o țigară, încercând să îmi dau seama dacă baba din dreapta mea e vie sau moartă (adormise pe scaun, cu capul pe spate și părea că nu respiră; mă gândeam dacă să chem o ambulanță sau nu). Deodată, încep să se audă țipete și o panică generală învăluie restaurantul. Îl văd pe îngerașul blond roșu și umflat la față, plângând în hohote.

-E alergic la ciocolată! Cine i-a dat tort?! țipă mă-sa ca din gură de șarpe.

-El! zise baba de lângă mine care înviase brusc ca Lazăr, în timp ce mă arăta cu degetul.

Următoarele cinci minute mi le-am petrecut încercând să-l opresc pe tatăl băiatului să mă sugrume. Bineînțeles că fotografii și cei care filmau s-au gândit că ar fi super-cool să imortalizeze momentul. Acum toată lumea se poate bucura de imaginea unui malac de vreo 130 de kg încercând să stranguleze un tip care arată ca un lăutar obosit. Oare de unde dracu era să știu că băiatul lui e alergic la ciocolată? Ce sunt eu, medicul lor de familie?

Îngerașul a scăpat cu bine. L-au dus repede la spital și a fost totul în regulă. El a învățat că nu trebuie să mai mănânce ciocolată, iar eu am învățat că nu trebuie să mai merg în viața mea la nunți.

P.S: Gheorghe Ghinion este rodul imaginației mele bolnave. Orice asemănare cu personaje și întâmplări din viața reală este pur întâmplătoare.

Despre singurătate

foto: geripal.org

Orașul meu preferat este Pripyat. Da, este vorba despre acel orășel fantomă din vecinătatea centralei de la Cernobîl, abandonat după catastrofa nucleară. Aș putea trăi acolo, singur, fără nicio problemă (mă rog problema ar fi expunerea la radiații care m-ar ucide lent...dar #yolo). Dă-mi ceva de mâncare, țigări și alcool și voi fi fericit în pustietatea de lângă Cernobîl.

N-am fost niciodată fanul aglomerației, evenimentelor sociale sau al interacțíunii. Nu sunt genul care are mai mulți prieteni decât are armata rusă ostași, adoră ieșirile în cluburi, merge la agățat și e sufletul petrecerii. Sunt un singuratic. Am puțini prieteni (dar buni), prefer oricând un local micuț, liniștit în locul unui club și prefer să stau în casă și să scriu ceva/mă uit la ceva/fac ceva decât să ies afară și să pierd vremea aiurea.

Singurătatea e prietena mea. Mă inspiră, îmi induce stări de melancolie, mă face să mă simt...special. Nu tânjesc după timp petrecut în compania altor oameni. Am motivele mele...poate le voi detalia altădată. Și nu am nicio problemă în a muri singur (dacă stai bine să te gândești, poți să ai 1000 de prieteni, nu te va urma nimeni în momentul în care vei păși din această viață; so we all die alone * insert happy face *).

Desigur, singurătatea poate deveni la un moment dat, un blestem. Atunci când te aruncă în depresie și când te face să te simți ca și cum ai fi singura persoană din lume care nu poate fi iubită. Da, și eu simt câteodată nevoia de a fi îmbrățișat sau nevoia de a fi iubit. Dar stau un pic și mă gândesc și îmi dau seama că sunt creatorul celui mai întunecat curent din literatura română și îmi trece (lol). Am depășit toate prostioarele astea cu ''iubirea e totul'', ''fiecare își găsește jumătatea'', ''au trăit fericiți până la adânci bătrâneți''. Îmi îmbrăţişez destinul/ Iar muzele mele îndoliate/ Mă sărută cu buze de gheaţă/ Îndemnându-mă să scriu versuri tragice/ Ca plânsul unui copil rămas orfan (m-am citat singur pentru că pot).

În singurătate mă regăsesc cel mai bine. În singurătate și tristețe. Cam ăsta sunt eu. Nu pot să zic că vreau să mă schimb. Mă gândesc uneori că dacă aș fi un individ fericit, super-sociabil, n-aș mai avea niciun farmec. Nu mă deranjează să fiu singur. Îmi place să fac tot ce îmi place fără să fiu bătut la cap. Și, cu cât sunt mai singur cu atât pot să scriu proză mai bună și mai tristă (cam așa funcționează).

În încheiere vreau să citez niște versuri din Luceafărul, despre care cred că mă caracterizează destul de bine:

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.