 |
| foto: royayersproject.com |
Cu mâna înghețată bagă o bancnotă mototolită
de 1 leu în automatul de cafea. Mașinăria scoate un sunet enervant și o refuză.
Înjură printre dinți și mai împinge o dată bancnota, lovind aparatul cu palma.
Acesta se conformează și începe să pregătească o cafea lungă, fără zahăr.
Afară e un ger antarctic. Vântul suflă
furios și rece ca un zeu din mitologia scandinavă. Cerul e cenușiu, asfaltul
cenușiu, blocurile cenușii. Urban monocrom.
Ia paharul fierbinte de cafea și soarbe cu
poftă. De obicei nu bea cafea, dar acum are nevoie. Impactul nopților nedormite
îi afectează judecata, vorbirea, scrisul. Vrea să doarmă, dar nu poate. Urăște
somnul. Somnul aduce vise, iar visele dor.
Așteaptă un autobuz care nu mai vine. Se
agită în stație, îmbrăcat prea subțire pentru frigul care acoperise orașul. Își
aprinde o țigară. Fumul se revarsă în plămâni. Nicotina ajunge în sânge. Se
calmează brusc.
Fulgii de nea au început să cadă. O
simfonie de claxoane furioase spulberă
orice urmă de liniște. Oamenii de pe trotuar grăbesc pasul, speriați de
ninsoarea pornită. Orașul devine agitat.
El, însă, e calm. Soarbe ultima gură din
cafeaua ieftină și fără gust, trage un ultim fum din țigară și aruncă nepăsător
chiștocul. Autobuzul n-a venit. Nu-i mai pasă. Frigul se întețește. Nu-i mai
pasă. Își bagă căștile în urechi și lasă muzica să-l poarte departe. Antonio
Vivaldi – Iarna. O alegere inspirată.
În haosul hibernal el este cel care stă
neclintit. Pionul blocat pe tabla de șah citadină. Privește
în gol purtat de muzică, cu gândul, probabil, într-un loc mai călduros.
În cele din urmă, autobuzul ajunge. Oamenii
se îngrămădesc să urce. El e calm. Are ochii înlăcrimați. Poate e din cauza
vântului. Poate nu...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu