Aventurile lui Gheorghe Ghinion (episodul 2)

Olimpia și Titel, doi dintre foștii mei colegi de liceu, m-au invitat la nunta lor. N-am fost în stare să găsesc o scuză bună, așa că iată-mă într-un restaurant fițos, îmbrăcat într-un costum care mă face să arăt ca un lăutar obosit. Se spune că toți bărbații arată bine în costum. Eu sunt excepția acestei zicale.

La masa la care stau sunt flancat de două babe. Una cred că și-a serbat majoratul în timpul domniei lui Neagoe Basarab, iar cealaltă a fost, probabil, martoră la războaiele daco-romane. Amândouă miros a naftalină și vorbesc cu precipitații. Cât mă bucur să mă aflu aici!

Toată lumea dansează, toată lumea se distrează, eu stau încordat la masă de teamă să nu fac vreo prostie. Era să vărs vin pe mine de vreo patru ori, era să o ard pe baba din stânga mea cu țigara și am fost la un pas de a-l face pe un ospătar să se răstoarne cu un platou de mâncare. Aștept cu nerăbdare momentul tăierii tortului ca să pot pleca acasă fără să par un nesimțit.

Așteptarea mi-a fost tulburată de o doamnă destul de solidă care m-a luat la dans. Habar n-am de ce. Se uita la mine ca la o shaorma caldă cu sos de usturoi și m-a călcat de vreo cinci ori în timpul dansului. Am simțit greutatea unei balene albastre pe piciorul meu.

Trecând peste acest episod neplăcut, seara a continuat fără evenimente neprevăzute. Într-un final, s-a tăiat și tortul. O delicatesă cu ciocolată, vanilie, frișcă, fructe, marțipan. Diabet la farfurie. Încerc să mănânc, dar simt cum nivelul glucozei din sânge crește cu fiecare înghițitură.

De nicăieri, un copilaș blond cu privire de îngeraș bătut apare lângă mine și îmi cere să-i dau tortul. Are ochi de cățeluș trist și o voce de om lovit de soartă. I-am dat felia mea de tort, mândru că am făcut o faptă bună.

Am fumat apoi o țigară, încercând să îmi dau seama dacă baba din dreapta mea e vie sau moartă (adormise pe scaun, cu capul pe spate și părea că nu respiră; mă gândeam dacă să chem o ambulanță sau nu). Deodată, încep să se audă țipete și o panică generală învăluie restaurantul. Îl văd pe îngerașul blond roșu și umflat la față, plângând în hohote.

-E alergic la ciocolată! Cine i-a dat tort?! țipă mă-sa ca din gură de șarpe.

-El! zise baba de lângă mine care înviase brusc ca Lazăr, în timp ce mă arăta cu degetul.

Următoarele cinci minute mi le-am petrecut încercând să-l opresc pe tatăl băiatului să mă sugrume. Bineînțeles că fotografii și cei care filmau s-au gândit că ar fi super-cool să imortalizeze momentul. Acum toată lumea se poate bucura de imaginea unui malac de vreo 130 de kg încercând să stranguleze un tip care arată ca un lăutar obosit. Oare de unde dracu era să știu că băiatul lui e alergic la ciocolată? Ce sunt eu, medicul lor de familie?

Îngerașul a scăpat cu bine. L-au dus repede la spital și a fost totul în regulă. El a învățat că nu trebuie să mai mănânce ciocolată, iar eu am învățat că nu trebuie să mai merg în viața mea la nunți.

P.S: Gheorghe Ghinion este rodul imaginației mele bolnave. Orice asemănare cu personaje și întâmplări din viața reală este pur întâmplătoare.