Despre singurătate

foto: geripal.org

Orașul meu preferat este Pripyat. Da, este vorba despre acel orășel fantomă din vecinătatea centralei de la Cernobîl, abandonat după catastrofa nucleară. Aș putea trăi acolo, singur, fără nicio problemă (mă rog problema ar fi expunerea la radiații care m-ar ucide lent...dar #yolo). Dă-mi ceva de mâncare, țigări și alcool și voi fi fericit în pustietatea de lângă Cernobîl.

N-am fost niciodată fanul aglomerației, evenimentelor sociale sau al interacțíunii. Nu sunt genul care are mai mulți prieteni decât are armata rusă ostași, adoră ieșirile în cluburi, merge la agățat și e sufletul petrecerii. Sunt un singuratic. Am puțini prieteni (dar buni), prefer oricând un local micuț, liniștit în locul unui club și prefer să stau în casă și să scriu ceva/mă uit la ceva/fac ceva decât să ies afară și să pierd vremea aiurea.

Singurătatea e prietena mea. Mă inspiră, îmi induce stări de melancolie, mă face să mă simt...special. Nu tânjesc după timp petrecut în compania altor oameni. Am motivele mele...poate le voi detalia altădată. Și nu am nicio problemă în a muri singur (dacă stai bine să te gândești, poți să ai 1000 de prieteni, nu te va urma nimeni în momentul în care vei păși din această viață; so we all die alone * insert happy face *).

Desigur, singurătatea poate deveni la un moment dat, un blestem. Atunci când te aruncă în depresie și când te face să te simți ca și cum ai fi singura persoană din lume care nu poate fi iubită. Da, și eu simt câteodată nevoia de a fi îmbrățișat sau nevoia de a fi iubit. Dar stau un pic și mă gândesc și îmi dau seama că sunt creatorul celui mai întunecat curent din literatura română și îmi trece (lol). Am depășit toate prostioarele astea cu ''iubirea e totul'', ''fiecare își găsește jumătatea'', ''au trăit fericiți până la adânci bătrâneți''. Îmi îmbrăţişez destinul/ Iar muzele mele îndoliate/ Mă sărută cu buze de gheaţă/ Îndemnându-mă să scriu versuri tragice/ Ca plânsul unui copil rămas orfan (m-am citat singur pentru că pot).

În singurătate mă regăsesc cel mai bine. În singurătate și tristețe. Cam ăsta sunt eu. Nu pot să zic că vreau să mă schimb. Mă gândesc uneori că dacă aș fi un individ fericit, super-sociabil, n-aș mai avea niciun farmec. Nu mă deranjează să fiu singur. Îmi place să fac tot ce îmi place fără să fiu bătut la cap. Și, cu cât sunt mai singur cu atât pot să scriu proză mai bună și mai tristă (cam așa funcționează).

În încheiere vreau să citez niște versuri din Luceafărul, despre care cred că mă caracterizează destul de bine:

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.