 |
| sursa:http://sarahsphotography02.deviantart.com |
O vedeam cum
străbătea în lung și în lat cel de-al treilea peron al gării.
Purta un palton roșu aprins, cizme negre și avea părul lung și
blond. Mai blond decât soarele din acea zi melancolică de toamnă.
Cu mâna stângă trăgea un geamantan mult prea greu pentru brațele
ei firave. Cu mâna dreaptă ținea telefonul la ureche. Lacrimile
curgeau torențial din ochii ei căprui. Ploua cu rimel peste obrajii
ei fini. Cu vocea înecată în suspine rostește tragic:
-''Mi-ai promis că
nu o să se întâmple așa. Nu îți pasă că sufăr?''
Nu cred că îi
păsa. Așa cum nu le păsa nici claxoanelor locomotivelor că le
perturbă conversația. Glasul roților trenurilor care intră în
gară îi acoperă plânsul. Melodramă feroviară.
Dialogul telefonic a
durat aproape un sfert de ceas. Ea s-a așezat pe un scaun de
plastic, închizând telefonul furioasă și trântind geamantanul.
Apoi a continuat să plângă. Femeile care plâng sunt expresia
fragilității și a inocenței. Fragilitate care le maximizează
frumusețea. Femeile care plâng reprezintă cea mai tristă formă a
frumuseții și în același timp cea mai pură formă a ei.
O priveam cum suferă
pe un scaun murdar într-un decor dezolant, mecanic și nepăsător.
Aș fi vrut să mă duc la ea, să îi spun o vorbă bună, să o
îmbrățișez. Dar știam că nimic din ce aș fi putut face nu i-ar
fi îndulcit durerea. Am rămas înghețat ca un aisberg pe scaunul
meu, fumând cu nesaț dintr-o țigară ieftină. O admiram.
Suferința are părul blond și poartă roșu. Suferința e frumoasă
ca o zi rece, dar însorită, de toamnă, în care iubirea se pierde
pe calea ferată în sunetul asurzitor al locomotivelor.
Și-a dat seama
într-un târziu că stă pe un peron greșit. Și-a luat geamantanul
și a început să pășească tristă printe căi ferate ca o Anna
Karenina modernă. S-a urcat în tren și a plecat.
Soarele a apus exact
ca povestea ei de iubire. Poveste despre care credea că nu va avea
sfârșit.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu