Și nu mai este viața un comic carnaval?

foto:cititordeproza.ning.com

Pe 24 noiembrie 1920, Alexandru Macedonski se stingea din viață la vârsta de 66 de ani. Există o poveste care spune că poetul a cerut pe patul de moarte roze, flori pe care le adora și pe care le-a descris minunat în poeziile lui ( nu știu exact dacă s-a întâmplat așa sau e doar o legendă menită să dea o aură romantică morții sale). Macedonski este motivul pentru care eu m-am apucat de scris versuri. Când i-am citit poeziile a fost clar pentru mine că asta vreau să fac. Operele lui au fost o sursă majoră de inspirație pentru mine și simbolismul său a reprezentat punctul de plecare pentru suicidalismul meu. Și la ora actuală, eu consider că Macedonski a fost și va rămâne cel mai mare poet român.
Deoarece suntem în luna noiembrie și ne aflăm la sfârșit de toamnă, m-am gândit să postez aici Noaptea de noiembrie, pentru a-l comemora cum se cuvine pe cel care mi-a insuflat dragostea pentru poezie și scris.



Noaptea de Noiembrie
            de Alexandru Macedonski

To die is landing on some silent shore

Where billows never beat, not tempests roar.

Samuel GARTH

Deunăzi către ziuă visasem că murisem...

Zăceam sub crini și roze, suflare nu aveam,

Și mumă, frați, prieteni, și toți pe câți iubisem,

Cuprinși de-o jale-adâncă plângându-mă-i vedeam.

Intrau în curte cioclii cu fața uscățivă;...

Călări intrau în treapăt și doi sau trei ostași;...

Veneau la urmă popii, ca buturii de grași,

Cu pântece rotunde umflate de colivă.

În albe sovonite sub flori de lămâițe,

Vin fete-nchiriate să-mi țină de panglici;

Apoi o-ntreagă ciurdă de-orbeți și de lelițe...

Pomană când se face, se află și calici!

Dar muzica e gata și popii s-află gata,

Și toți vor să mă ducă mai iute lângă tata

Ce doarme-n uniformă, gătit ca pentru bal,

Alăturea cu spada de-ostaș și general.

Ziarele, chiar ele! unindu-se, mă rog,

Pe pagina a treia mi-au pus un necrolog.

Discursuri, de-altă parte, turnatu-s-au mai multe,

Și pare c-o să fie și lume să le-asculte...

„Sărmanul Macedonski, s-a dus, ca o clipire,

Ca rază, ca scânteie, ca vis, — et caetera--.

O moarte nendurată a vrut a-l secera

Și muzele vor plânge, rămase-n văduvire."

Parada, cum se vede, e bine întocmită...

Am popi, jandarmi și fete, iar poarta e cernită,

Spre gloria-mi cea mare, de sus și până jos,

Și nu-mi lipsesc discursuri ș-anunțuri prin gazete...

Iar moartea-mi o să facă chiar cioclii să se-mbete,

Spre-a viei propășire ș-al cârciumii folos.

Sunt mulți ce zic că moartea e lege foarte crudă,

Eu însă, milostivă, aș crede s-o numim

În contul ei atâția trăiesc fără de trudă...

Și ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?

Dar doctorii?... Dar cioclii?... Dar inima dușmană?

Dar cei câți ne mănâncă cu poftă din pomană?...

Femeia ce ne scaldă?... Dricarul și trocarul?...

Dar mulți pe care-n seamă aproape că nu-i bagi?

Orfanii ce ne-mbracă jiletce și nădragi?

Dar baba cu tămâia?... Groparul?... Colivarul?...

Dar Raiul, și chiar Iadul, căzând în faliment

Și depunând bilanțul din lipsă de-aliment?

Dar faptul că dădaca, chemată să ne crească,

Zadarnic cu strigoii ar vrea să ne-ngrozească?

Dar câte și mai câte pe care le-am uitat

Venind să ne deschidă al morților palat?

Coșciugul meu în fine e dat în jos pe scară...

O muzică-l primește cu jalnica-i fanfară;

În urmă-i se aude suspinul năbușit

Al scumpelor ființe ce-n lume m-au iubit.

În negru, și în lacrimi, prietenii-mi s-arată,

Iar mumă-mea-ntre dânșii apare leșinată,

Pe când pornește dricul ș-al lui întreg convoi,

Cu doi jandarmi nainte, cu doi jandarmi napoi.

Și ce?... E cu putință?... Paradă și onoare

Pe când aveam speranța să mor într-un spital?

Și ce?... Se plânge încă acela care moare

Și nu mai este viața un comic carnaval?

Și ce?... N-au să mă ducă pe masa de disecții?

Și ce?... N-au să-mi împartă cadavrul meu în secții,

Și n-au să-mi pună oare nici creieru-n cântar,

Luând apoi pretextul de lacrimi și de-afecții,

Pe groapă au să-mi toarne pietroiul tumular?

Dar ce-am fost oare-n lume?... Ce cugete sublime

Veniră să mă-nalțe trecând pe harpa mea?...

Cioplind mereu la versuri, cioplind mereu la rime,

Făcut-am ca să plângă pe cine mă citea?

Umblat-am printre stele?... Urcat-am prin văzduhuri?

Chemat-am împrejuru-mi năprasnicile duhuri?...

Și fost-am prins, vreodată, furând — precum se fură --

Din perlele ce vecinic se cer pentru dantură?...

Sau premii academici căzură-asupra mea

Cu gloria lor falsă și suma lor mai grea?*

Cântat-am, la ocazii, așa precum se cântă,

Măriri de contrabandă sub masca lui Caton,

Și-n cele două taberi ce zilnic se frământă

Jertfit-am vreodată la glorii de carton?

Fundat-am oare-n țară Republici dintre-acele

Prin care-ajung, atâția! dinastice proptele;

Făcut-am oare-n lume ceva — ca să fiu demn

De astă-ngropăciune, cu muzici triumfale?...

Sau poate am prieteni la Bănci naționale,

Și popii-nfățișează al dragostelor semn?

Nimic din toate aceste... Nimic, — din fericire!

Prietenii ce lasă ai soartei prigoniți

Avuți dacă se află sunt numai prin simțire,

Și mor deopotrivă de plânși și de iubiți.

Parada însă trece pe Podul Mogoșoaie

Și-ncepe ca să pice o burniță de ploaie...

Dau fuga trecătorii... efectul e stricat

Și mumă-mea scontase al pensiei mandat

Jertfind o lună-ntreagă din zilnica ei hrană,

Nevrând ca să mă-ngroape orașul de pomană.

Dar iată că prin geamuri, privind din cafenele,

Pe când își beau în tihnă știutele cafele,

Samsarii se întreabă să afle de-a murit

Vrun negustor de bursă or vrun lipscan falit?...

Pe loc ce li se spune de mine, — își urmează

Vorbirea ce-ntr-un singur cuvânt se însumează

Câștigul!... — Epopee de-atâtea mii de ani,

Divină Comedie având ca titlu: Bani!

Poemă ce cuprinde amor, dureri, plăcere,

Cu Raiul în urcare, cu Iadul în cădere;

Câștigul, — ce se-nalță pe-același piedestal,

Moral întotdeauna și vecinic imoral;

Câștigul, ce-n picioare călcând virtute, lege,

Trufaș înaintează spre tronul său de rege,

Și-n templul Bogăției intrând, triumfător,

În hohotul monedei sub bolte se așează,

Iar galben ca metalul din care se formează

Apasă-asupra lumii ș-o ține sub picior.

Mulțimea, fermecată de falșa maiestate,

Se-nchină umilită l-această zeitate,

Iar sufletul în care pătrunde — ars, — și trist,

Din cerurile nalte, trăsnit e prin noroaie,

Căci aripa-i semeață deodată se-ncovoaie...

Se face grea ca plumbul purtând pe Antichrist.

Parada ajunsese în Strada Franțuzească...

O doamnă din caretă văzând-o-n drumul său,

Uitând că e supusă la legea cea obștească,

A pus a-ntoarce caii, zicând că e semn rău,

Iar alții, în credința că ortu l-am dat popii

Din oftică sau tifos, batistele scoteau

Și, dându-se-ntr-o parte, la nas și le puneau,

Crezând că-i molipsește mirosurile gropii.

Când însă Bucureștii, în care-am suferit,

Rămase-n urma noastră în ceață învelit,

Cu turnuri de biserici, cu teatre și palate,

Cu-ntreaga lui satiră de lux și de păcate,

Cu oameni ce declamă strigând: Patriotism,

Împinși de-aceleași patimi ș-același egoism,

Cu corpuri fără inimi și țeste fără creieri,

Sub care cântă-atâția stigleți, ș-atâția greieri;

Oraș în care zilnic, Dreptatea, în genunchi,

De corbii sugrumării e roasă la rărunchi;

Prăpastie în care virtutea este-o crimă,

Și crima cea mai neagră, virtute mai sublimă,

Gomoră renăscută, ce poartă-n al ei sân

Pe lângă-a ei pieire pe-a neamului român;

Când el rămase-n urmă, zăcând în jos pe vale

Cu falșa-i bucurie mai tristă ca o jale,

Și când, încet, urcarăm costișul înverzit --

Lăsând pe mâna dreaptă clădirea afumată

Din care-n lumea largă pornisem altădată

Atât de tânăr încă și-atât de fericit, --

Pe marginea șoselei doi oameni s-arătară,

Era un copilandru, era un biet moșneag

Copilul plin de viață — bătrânul în toiag,

Și dricul ajungându-i căciulile-și luară.

Țăranii nu știu carte, dar dânșii-n drumul meu

Din inimă șoptiră: „Să-l ierte Dumnezeu!"

Era-n apusul zilei și „Stâlpii" se citise...

Deschisă ședea groapa, coșciugul sta deschis,

Și soarele o rază de-adio îmi trimise,

Spărgând o clipă norii din naltul său abis;

O rază înmuiată în cerurile-albastre,

Ce-n cale adunase tot focul de prin astre,

Și care-n cimitirul, cuprins încet de seară,

Căzuse luminoasă pe chipul meu de ceară.

Dar plânsetul răsună: — Momentul e solemn;

Pe brațe se ridică coșciugul meu de lemn,

Și-n raza ce apune, și-n vântul ce șoptește,

Și-n jalea ce pe fețe adânc se-ntipărește,

La marginile groapei mă poartă — mă depun...

Pe țărmii veciniciei cu brațe-ncrucișate

Aștept ca să m-arunce prăpastiei căscate

Din care, cine știe? voi naște mult mai bun.

Un popă, ce uitase pe piept a-mi pune cruce,

Se uită împrejuru-i, o cere, și s-aduce...

Aș vrea să-i pot a-i spune că nu voiesc s-o port,

Că-n viață am purtat-o pe umerii-mi legată,

Ducându-mi tinerețea sub dânsa-ncovoiată --

Dar crucea te urmează oriunde — viu sau mort.

Alături cu coșciugul zăcea un sac de oase...

Era un Babel groaznic de craniuri hidoase

Pe care stau șuvițe de păr înțărânat;

Iar unul dintre ele, zdrobit de-al vremii dinte,

În lume îmi zâmbise cu fața-i de părinte,

Lăsând deschisă ușa l-al inimii palat.

Deșertăciune-a lumii!... — O mumă ce-l născuse,

O soră ce pe brațe-i în cântece crescuse,

Cu cerul și cu raiul în ochii ei de-azur, --

Alăturați prin moarte, — femur lângă femur,

Și țeastă lângă țeastă, — un sac îi încăpuse.

Înapoi Manfred și Faust, adânci cugetători,

Fantasme ce-n veghere ședeați până la zori,

Problema urmărită lăsarăți tot problemă,

Și voi v-ați pus pe frunte o falsă diademă.

Ați invocat pe oameni, ați invocat pe zei,

Urcatu-v-ați prin lumea de umbre și de vise,

Servitu-v-ați de cuget ca punte peste-abise,

Dar groapa vă sfidează, rânjind din fundul ei.

Priviți-o, și răspundeți, de-aveți ce ne răspunde...

Pătrundeți nepătrunsul și spuneți-ne, unde

Ne ducem când mormântul asupra-ne s-a-nchis?

Un vis e oare moartea? sau viața e un vis?

Tăceți?... Voi nu răspundeți?... Rămași fără cuvânt,

Pe buze v-au scris viermii răspunsul în mormânt.

De tot se înnoptase și lumea cu grăbire

Pe-acasă se-ntorsese — pătrunsă de uimire...

Uimire trecătoare că iată-mă-ngropat

Și omul care cade e repede uitat...

Furtuna când pe aripi de vânturi se aduce

Ce-i pasă unei frunze de frunza ce se duce?

E oare mai puțină verdeață în păduri

Sau umbră mai puțină sub bolți de frunzături?...

O floare dacă naște și-ndată dacă moare,

Se face în grădină un gol pentru o floare?

O stea dacă lucește stingându-se pe loc,

Sunt stele mai puține în cerul plin de foc?

Natura-și urmărește sorțirea nencetată,

Și steaua ce se stinge și frunza cea uscată,

Verdeață, flori, insecte, și tot ce este viu

Se duc fără să lase o lipsă cât de mică...

Un om dacă dispare, un altul se ridică,

Și-n cartea vieții nume se șterg sau se înscriu.

Orașul sta pe vale culcat cu nepăsare...

Pe uliți s-aprinsese lumini de felinare...

Trufia în trăsură, Mizeria pe jos,

Lărgea prin tot orașul un haos zgomotos...

Șampanie la Capșa beau mulți făcând paradă

De golul cel din creieri, de plinul cel din ladă...

Dar ușile la teatru deschise se aflau,

Pe scenă Mușchetarii cu zgomot se jucau...

Ce vreți?... Pe-atuncea vremea era înapoiată,

Cohorte fără număr n-aveam stejari și brazi...

De scrieri, sărăcia era neasemănată...

Aveam un Odobescu — n-aveam pe cei de azi...

Directorul, în lipsă de iepuri, ca să-mpuște, --

Din loje, cu mândrie, făcea vânat de muște;

Sion, Ventura, ș-alții, alături dormitau;

Urechiă-și da silințe tihnit la loc să șeadă...

Vedea cu ochelarii, și tot nu vrea să creadă...

Coriștii, și artiștii, ca fiarele urlau...

Era un demn spectacol de teatru, pentru care

Luptaseră atâția jertfindu-și a lor stare,

Voind să se înalțe un templu literar

Cu piesele române cusute la dosar.

Era un demn spectacol de-a țării propășire

Să vezi că galeria aplaudă-n uimire

La-ntâia detunare de pușcă sau pistol,

La-ntâiul semn de patos, la-ntâia sforăire,

Înscrise sau nenscrise în fiecare rol.

Cortina cade. — Piesa e foarte-aplaudată...

Dar lojile sunt goale sau date fără plată...

Director peste teatru fiind un vânător,

Mă rog, de ce n-am pune și piese de obor?

Părerea mea desigur că este-mpărtășită,

Scânteia de talente fiind înăbușită,

Și publicul urmându-și să fie, tot ce-a fost

Făptură nențeleasă — nici om de duh, nici prost.

Privind cu nepăsare la tot ce se petrece,

Mai rece e ca mine în groapa mea cea rece,

Și-ndată ce s-arată prin el câte-un smintit

Ce-ar vrea ca să ridice o voce revoltată,

Povara calomniei, s-o poarte, ca răsplată,

I-o pune în spinare, și totul s-a sfârșit.

Mergi, tristă Românie, pe calea începută,

Și voi, iubiți prieteni, petreceți sau cântați,

Lăsați-mi însă mie odihna cea tăcută,

Lăsați-mi visul morții și nu mă deșteptați.

Ce-mi pasă dacă lumea a fost și e tot lume?...

Ce-mi pasă de rămâne cum e, și cum a fost?...

Ce-mi pasă de se-ntreabă sau nu de al meu nume?...

Prin moarte câștigat-am obștescul adăpost.

Și iată... — O suflare ce ramurile-atinge

Se pare că închide la zgomot orice porți,

Și luna se ascunde, și candela se stinge

Pe pietrele-nvechite, pe crucile de morți.

Tăcere!... Este ceasul de negură și taină...

Se-mbracă cimitirul în noapte ca-ntr-o haină...

O rază nu se vede în cer nici pe pământ...

Aștept cu nerăbdare ca morții să se scoale,

Lăsând să le rămână coșciugurile goale,

Dar mut îmi e mormântul, și mut orice mormânt.

Și ce?... Nimica încă?... Nimica decât noapte?

Nici ciocnete de oase, nici rânjete, nici șoapte?

Dar oare ce fac morții? — Să vină! — Voi să știu.

Gândind aceste vorbe, vederile-mi senine

Zăreau din fundul gropii, târându-se spre mine,

Un șir de viermi oribili cu corpul cenușiu;

Cu toții, pe coșciugu-mi, se urcă sau s-agață...

S-apropie minutul cu dânșii să dau față...

Puterea îmi lipsește să-i calc și să-i zdrobesc,

Și ei, rozând capacul coșciugului, vorbesc

„A! iată, zice unul, e omul ș-a lui fală...,

Priviți-i slăbiciunea sub piatra mormântală,

Și el a fost în lume întâiul dobitoc!

Mânca pe celelalte ca lupul într-o turmă...

Mâncat va fi acuma de cele de pe urmă;

Loc viermilor să intre!"

Și viermii-avură loc...

Intrară câte unul prin scândurile roase...

Pe talpa cizmei mele urcau, urcau mereu,

Sudoarea într-o clipă m-ajunse pân' la oase,

Voii să strig... — Dar somnul cel vecinic este greu.

Mârșav, deodată, unul, pe buze mi se prinse,

Înfig doi alții-n pulpe mandibulele lor,

Pleoapele la urmă de-un roi îmi sunt atinse...

În ochi îmi intră zece... — Era îngrozitor.

Simții atunci în mine o repede schimbare...

Părea că mă duc îngeri pe-o dulce legănare...

Lăsându-mi învelișul la viermii din mormânt,

Pluteam prin al meu suflet, mai sus de-acest pământ.

Eram împins de-o forță și tainică și mare,

Și aripe de vultur răpindu-mă în zbor,

Purtat pe-o rază-albastră, ca raza de ușor,

În casa părintească, muiat în foc de stele,

Intrai pe o fereastră, prin aer tremurai,

Trecui ca o suflare prin părul maicii mele,

Lucii în două lacrimi, și calea mi-o urmai.

Era un zbor fantastic, un zbor fără de nume,

Ca zborul lui Mazeppa pe calul său legat,

Și treieram pe vânturi, și colindam prin lume,

Purtat pe unde corpul odată mi-a călcat.

Câmpiile întinse păreau niște năluce,

Și Dunărea un șarpe dormind peste câmpii,

Tot omul o furnică ce naște și se duce,

Iar munții cei gigantici abia niște copii;

O pată cenușie în josul meu s-arată,

E marea care vecinic cu pânze e-ncărcată

Și dincolo pe țărmul ce-a fost de zei iubit

Pe care-l încunună naramzul înflorit...

Italie iubită, — primește-o salutare

Cu tainica scânteie a sufletului meu...

În ceață piere apa și sânul tău mi-apare

Florența, Roma, Neapol culcat pe lângă mare,

Molatic lazarone dormind — visând mereu.

Vezuviul în aer împinge zi și noapte

Coloana sa de flăcări, coloana sa de fum...

Sorento scaldă-n valuri naramzii plini de șoapte,

Pompeii lăcrămează la colțul unui drum.

Și-n vecinică lumină mă duc fără-ncetare,

Trec mările albastre și nu mai am hotare...

Munți, dealuri, văi și câmpuri străbat neobosit

Purtat de-aceeași rază, ușor și fericit.

Orașele sub ochii-mi le văd zăcând de-a rândul,

Și unul după altul, mai repede ca gândul,

Ce zboară ca un fulger pe-o harpă de poet,

Se șterg, fără să-mi lase vreo urmă de regret.

Văzând aceiași oameni, văzând aceeași lume,

Urcau până la mine aproape-aceleași nume,

Și când, la urma urmei, acasă m-am întors,

Asupră-mi începuse uitarea ca să treacă, --

Se uită totdeauna acela care pleacă,

Și firul amintirii se rupe, de s-a tors.

În inimă nu este nici rană, nici durere,

Ca zilnic să păstreze întâia ei putere,

Și nimeni nu rămâne a fi nemângâiat.

Tot omul află-n viață, în vreme, sau în sine

Puterea ce e-n stare durerea să-i aline...

E lege naturală când mori să fii uitat.

În groapă, corpul șubred abia îmi putrezise

Și chipul meu cu totul în inimi s-ofilise,

Iar mumă-mea — chiar dânsa! — mai rareori plângea...

Uitare, cât mai iute, mângâi-o și pe ea!

Din viața pieritoare, trecând în altă lume,

În viața fără moarte mă duc să strălucesc,

Și făr-a mă-nțelege, și fără s-am vreun nume,

Mă simt cu totul altul și-ncep ca să trăiesc.

Dar cum deschis sta cerul, atuncea, deodată,

Din visul meu de-o noapte un zgomot m-a trezit...

Eram tot om, tot formă, tot lucru pipăit...

Privii către fereastră... — Era o zi-nnorată...

Născândele ei raze pieziș se strecurau...

Părea că e-n zăbranic natura îmbrăcată,

Și frunzele la vânturi, gemând, se scuturau.

*Versurile subliniate reprezintă partea mea preferată din poezie.